marți, 29 octombrie 2013

Citatul zilei

"Mă omor pentru că nu mai pot trăi, pentru că nu mai suport oboseala adormirii şi oboseala trezirii. Mă omor pentru că sunt inutil altora şi primejdios mie însumi. Mă omor pentru că mă cred nemuritor şi pentru că sper." Charles Baudelaire


duminică, 27 octombrie 2013

Dispari! Maşina e clasică!

Îmi aduc aminte vremurile pe când tata mă trezea în fiecare dimineaţă cu sunetele scoase de fosta noastră maşină. Era o Dacia 1310 berlină. Tatăl meu spunea întotdeauna că partea din faţă a maşinii arăta ca zâmbetul lui Ion Iliescu, ceea ce mă amuza foarte tare. Chiar şi acum dacă mă gândesc, nu a fost o maşină chiar atât de rea. Deşi avea momentele ei, o sârmă pe ici, pe colo şi totul mergea strună, asta cel puţin în teorie. În ziua în care a trebuit să o vindem, fiind ultima maşină care a aparţinut familiei până în prezent, am încercat să o aranjăm cât mai frumos pentru viitorul proprietar. Puţină curăţenie interioară cu aspiratorul, puţin pămătuf şi ceva brăduleţe aromatice pentru un miros plăcut.
Am aranjat împreună cu tatăl şi fratele meu un anunţ de vânzare pe internet. În doar câteva ore maşina era deja la foarte mare căutare. Ofertele veneau din toate părţile, chiar şi din Republica Moldova. În fine, o ofertă ne-a atras atenţia în mod special. Un bărbat la aproape 30 de ani care venea tocmai din Cluj stabilise cu tatăl meu o prezentare a maşinii în timp real în următoarea zi.
Dimineaţa ce a urmat a fost una foarte grea pentru mine. Era prima oară când asistam la o vânzare de acest gen şi mă simţeam încântat. Odată cu apariţia cumpărătorului am putut observa că în ciuda aparenţelor era doar o puşlama care nu trecuse încă de un anumit prag al tinereţii, chiar dacă avea aproape 30 de ani. Cu fiecare ocazie pe care o găsea, acesta bătea apropouri legate de maşină în încercarea de a scade preţul maşinii cu mult sub suma dorită de tatăl meu. Maşina arăta impecabil, iar componentele nu erau foarte problematice, nu după ultimele reparaţii. În cele din urmă individul cedă şi se lăsă păgubaş. Era clar că nu putea obţine un preţ mai mic decât cel impus de tatăl meu, aşa că plecă înapoi spre oraşul său. Mintea îmi schiţa deja mai multe idei, cum ar fi aceea că maşina avea să ajungă imediat la dezmembrări auto Cluj, unde cumpărătorul ajungea să primească mai mulţi bani pe ea decât ar fi putut primi tatăl meu de la el. Cu banii respectivi, tipul putea să îşi facă propria maşină de la zero. Îşi cumpăra anvelope noi, un motor super şi multe alte componente făcând o simplă comandă. Şi în cazul în care maşina avea să i se strice, acesta putea la fel de bine să contacteze aceiaşi firmă pentru a fi tractat.

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Hei, căţel!

Cât timp suntem dispuşi să acordăm prietenului nostru pufos şi loial? De cele mai multe ori ajungem să uităm şi de nevoile micilor poznaşi care ne mângăie sufletele atunci când suntem trişti şi căutăm un prieten de nădejde. Tocmai din acest motiv suntem indiferenţi şi foarte neînţelegători faţă de comportamentul ciudat sau agresiv pe care îl poate avea în unele instanţe prietenul nostru de companie. Este de reţinut faptul că tot indiferenţa noastră îi transformă în ceea ce noi îi numim astăzi duşmani. Dacă am acorda zilnic mai multă atenţie, aşa cum face un medic veterinar Bucureşti (care furnizează medicamente de uz veterinar, produse antiparazitare interne şi externe, cât şi suplimente proteino-vitamino-minerale, îşi desfăşoară activitatea în zona Hala Obor), poate că am fi capabili să mai învăţăm puţin din limbajul neştiut al animalelor şi comportamentul acestora.


Colac peste pupăză, şi eu am avut odată o mică "încăierare" cu un grup de câini fără stăpâni... sau cu stăpâni neresponsabili. Era seară şi destul de târziu afară. Stăteam pe o stradă alăturată străzii mele cu încă doi prieteni în timp ce îmi aşteptam tatăl să vină din oraş. Simţind cum timpul tot trecea şi trecea fără ca tatăl meu să se mai facă apărut, am decis că ar trebui să merg să îl întâmpin. Desigur, pe atunci fiind mult mai tânăr, am decis să merg singur fără să mă gândesc la pericole. Ajungând într-un colţ al străzii, am început să mă uit de jur împrejur după forme de viaţă. Nici urmă de tatăl meu. Privind înapoi spre strada pe care am mers, am putut observa că prietenii mei plecaseră şi că un câine lup ieşise pe stradă. Minunat, ce altceva mi-aş mai fi putut dori? Ce era de făcut? Desigur, trebuia să ocolesc zona cu încă o stradă pentru a putea ajunge din nou la casa mea. Am decis că cea mai bună cale de a ajunge acasă a fost aceea de a merge pe strada bisericii din parohia mea, stradă care desigur nu era iluminată de becurile nici unui stâlp. Merg ce merg, nici nu mai ţin minte dacă am apucat să mă închin în faţa bisericii când deodată am auzit un lătrat de câine. Derutat, am încercat să găsesc sursa lătratului, fără succes însă. Mai multe mârâituri începură să se audă când după o simplă mijire a ochilor am putut vedea în bezna ce acoperea strada, că în faţa mea respirau la numai cinci sau şase metri vreo opt câini de diferite rase, dar foarte masivi. În încercarea mea de a scăpa din acea situaţie, am încercat să mă dau înapoi, însă am atras şi mai mult haita de câini după mine, aceştia simţindu-mi frica. Ca printr-o minune cerească, mintea îmi născocise ceva. Îmi amintisem de la o emisiune televizată că în astfel de cazuri este cel mai bine să ţipi înfricoşător şi să ţii mâinile deasupra capului, de preferat cu o haină deasupra. În cazul meu, mâinile îmi erau ocupate deja cu două pietre cu care speram că pot nimici o haită întreagă... două pietre! Cum situaţia era foarte tensionată pentru ambele tabere, o simplă mişcare pentru a-mi scoate haine putea declanşa "războiul total". Reuşeam să scot un câine... maxim doi din joc, dar restul îmi veneau de hac, aşa că am decis să pun în aplicare primul plan. Am început să urlu şi să dau din mâini ca un bezmetic. Câteva secunde mai târziu, haita bătea în retragere, ceea ce mă mai detensionase puţin. În acel moment îmi dădusem seama că trebuie să îmi iau tălpăşiţa din acel loc. Ajungând acasă, din nou ocolind cu încă o stradă, tatăl meu era deja venit, iar mama mea era îngrijorată ştiind că eram de negăsit, iar telefonul îl uitasem acasă. Amintindu-mi astăzi acea experienţă, mă gândesc, cum de mi s-a putut întâmpla aşa ceva tocmai în faţa bisericii? Super! Iată de ce este nevoie de o mai bună legătură între noi şi animale, pentru că astfel putem învăţa cum se comportă şi cum să evităm micile "accidente".

Sunt prada bolilor

Recent am observat că stomacul mă cam dezamăgeşte în unele privinţe. Începând în urmă cu câteva zile, o greaţă şi senzaţie de vomă îşi tot fac resimţite efectul asupra organului meu digestiv, care îl consideram până nu de mult mai dur ca fierul. Ei bine, totul se pare că s-a schimbat. Avansez în vârstă, apar schimbări ale corpului şi totodată devin mai imun sau mai predispus, după caz, la neplăcerile vieţii.
Printre primele bănuieli pe care le-am avut au fost acelea că eu am început să am un regim alimentar cu pauze din ce în ce mai lungi între mesele principale ale zilei, însă s-a dovedit că senzaţiile constante de vomă, greaţă şi ameţeală nu aveau nimic în comun cu felul în care mănânc. Ce altceva ar putea fi? Sigur, nu este ceva care să mă determine să mă internez, dar am spus că la o căutare mai amănunţită pe internet, aş putea să îmi dau seama ce anume este în neregulă cu mine.
Multe din rezultatele căutărilor mele au fost la fel ca ceea ce crezusem iniţial, însă chiar dacă ar fi fost aşa, nicăieri nu existau rezolvări pentru "boală". Intrând spre exemplu pe site-ul celor de Zeolit am aflat că mulţi alţii s-au mai întâlnit cu problema pe care o am şi eu. Produsele naturiste şi foarte de încredere mi-au creat o stare de bine imediat ce le-am putut observa pe pagină. Minunat! Tentaţia mea a fost automat aceea de a închide site-ul încă de la prima accesare, dar mai multe mărturii mi-au atras atenţia în mod special. Cu anumite medicamente nu poţi minţi, iar atunci când mai multă lume îţi garantează vindecarea de la diverse probleme de sănătate, îţi cam vine să laşi baltă sentimentul de neîncredere. În fine, nu vreau să vă alarmez, acum mă simt bine şi totul o să fie la fel de bine atâta timp cât o să am puterea de a scrie pentru blog.

joi, 24 octombrie 2013

Un vecin "harnic"

De câteva săptămâni vecinul meu a cumpărat nişte lemne pentru sobă. Ştiţi şi voi, vine iarna, nu toată lumea utilizează o centrală electrică, iar lemnelul rămâne cel mai bun combustibil pentru o sobă. În seara în care vecinului i-au venit lemnele şi s-a apucat să le mute în curte, iadul s-a dezlănţuit. Încă de atunci, în fiecare dimineaţă şi seară se aud sunete puternice de lovituri. Este cel mai enervant moment acela când trebuie să te trezeşti din cauza sunetelor scoase de o secure neascuţită, şi poate că mai veche decât ochelarii bunicii. După cele auzite, consider că sunetul se propagă pe o rază mai mare de 30 de metri, ceea ce este deranjant. Nu mă plâng, şi chiar nu aş dori să îi spun ceva în legătură cu asta, dar ştiţi şi voi cum este, unii au nevoie de acele ore bune de somn dimineaţa pentru a se menţine în formă toată ziua. Părinţii mei au fost de aceiaşi părere, dovedind astfel că suntem pe aceiaşi lungime de undă.
Având în vedere că un alt vecin îşi renova casa, a decis că ar trebui să îşi cumpere nişte geamuri noi şi chiar uşi. Într-una din zile se trezi foarte devreme dimineaţa, şi ieşi afară din rulota din faţa casei începând să găsească sursa zgomotelor. Din ceea ce văzusem şi eu, credeam că mintea începu să îi redefinească perspectiva asupra casei. Avea nevoie de nişte geamuri termopan rezistente care să aibă un aspect frumos şi totodată să nu permită sunetelor exterioare să ajungă în locuinţă.
Zilele de astăzi ne oferă posibilitatea de a testa o gamă largă de produse. Cred că în cele din urmă a găsit ce şi-a dorit, asta pentru că de când şi-a pus geamurile la casă nu l-am mai văzut ieşind afară în fiecare dimineaţă pe la orele 6-7.

miercuri, 23 octombrie 2013

Citatul zilei

"Succesul înseamnă a fi în stare să mergi din eşec în eşec fără să-ţi pierzi entuziasmul." Winston Churchill

duminică, 20 octombrie 2013

Cândva istoria a fost scrisă cu sânge

Prima oară a fost soldat, a doua oară veteran, ca în cele din urmă să se numească dictator. Unii nici măcar nu aveau legătură cu armata, dar tentaţia de a ajunge la putere cu orice preţ era mult prea mare. "Unchiul" Adolf şi "tătuca" Stalin au adus moartea a peste 120 de milioane de oameni de-a lungul anilor.
Este o idee inutilă aceea de a compara răul făcut de cei doi. Istoricii şi "clasamentele" spun că Iosif Stalin a fost cel mai rău om din istorie, Adolf Hitler fiind la doar câţiva paşi distanţă în urma lui.
Timpul ascunde multe secrete, de aceea nu avem certitudinea zilei ce va urma, însă avem speranţă şi credem cu tărie că sângele vărsat a fost o lecţie pentru omenire.
Înainte de prima confragraţie mondială, Primul Război Mondial, Adolf Hitler a încercat în nenumărate rânduri să intre la academia de arte din Viena, fără succes însă. Sunt foarte cunoscute încercările eşuate ale minţii criminale care a adus moartea a 60 de milioane de oameni. Acesta ducea o viaţă boemă, trăind de pe o zi pe alta cu banii pe care îi câştiga din picturile făcute pe baza cărţilor poştale. Chiar şi aşa, el petrecea o mare parte din timp ascultând piesele lui Wagner în amfiteatre. Mulţi din prietenii săi spuneau că, citez: "De fiecare dată când auzea o piesă compusă de Wagner, intra într-un soi de transă".
Pe de altă parte, Stalin a fost întotdeauna un simplu ţăran. În ciuda acestui fapt, deşi a condus cu un pumn de fier şi o inimă de piatră un regim în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, nu a ezitat niciodată să îşi arate şi latura omenească. Iosif Stalin a fost un poet. Greu de crezut, dar acesta a fost, înainte de a deveni conducătorul suprem al URSS, un poet în Rusia din acea perioadă. Cunoscuţi, necunoscuţi, aceştia ar fi putut lăsa lumea aşa cum se ştia până atunci, fără a mai fi nevoia de a vărsa sânge nevinovat. Un lucru cu adevărat regretabil, având în vedere că amândoi ar fi putut deveni artişti.


Complot de zile mari

De câteva zile am început să devin din ce în ce mai inactiv atât pe blog cât şi în viaţa de zi cu zi asupra anumitor aspecte. Recunosc acum că deşi în urmă cu două sau trei luni îmi doream să vină cât mai repede toamna, sau ca măcar liceul să înceapă mai repede, astăzi mă simt extenuat şi tot ce îmi pot dori este să înceapă din nou vacanţa, fie ea de Crăciun, Paşte sau cea de vară. Într-adevăr, până la vară mai este mult, însă nu prea ţin cont de trecerea timpului în ultima vreme. Încep să înţeleg din nou de ce mă plângeam atunci când eram mic şi trebuia să mă trezesc în fiecare dimineaţă la şapte pentru a merge la şcoală, însă de data asta este mult mai rău ca înainte. Tot ce îmi doresc acum este să pot să dorm din nou ca înainte, să pot ieşi mai des în oraş şi să uit de lecţiile zilnice pe care ni le bagă pe gât profesorii. Of, vacanţă nenorocită, unde eşti?!


marți, 15 octombrie 2013

One day

One day everything shall perish
under our eyes; under the eyes of our children,
and yet not gonna know what to do.

Flowers, trees and rivers
will all fade away in the shadow of the night,
and yet we're not gonna know what to do.

The moon and sun will collide
and shatter in a thousand millions of shards,
and yet again, we're not able to do anything.

Will this nightmare ever come true?
Will humanity ever be able to do right?
Can we restore everything we destroy?
Yet, we don't know the answers,
but one day...

duminică, 13 octombrie 2013

Suflet fără frică

Cum ar fi dacă noi, oamenii, am fi rezultatul propriilor teorii? Incendiem, distrugem, ucidem şi otrăvim spiritul umanităţii cât şi mediul în care trăim. Războaiele s-au repetat la fiecare sută de ani, iar noi încă nu am învăţat să le prevenim, poate din orgoliu.
Lupta pentru putere este o adevărată călătorie, un drum foarte lung, dar este totodată un lucru posibil. Lăsând puterea în mâinile oamenilor incapabili, în mâinile oamenilor răi, devenim părtaşi la masacru. Tot ce ne înconjoară poate dispărea. Îmaginaţi-vă că în doar câteva milisecunde lumea şi tot ce iubiţi sfârşeşte sub ochii voştri. Neputincioşi, aflaţi desculţi şi mânjiţi de sângele semenilor, călcăm pe un pământ pârjolit, îmbibat cu ură şi nepăsare.
Viaţa ar putea avea un alt curs, atâta timp cât noi continuăm să sperăm şi devenim din ce în ce mai motivaţi să ne modelăm lumea aşa cum dorim NOI, NU mincinoşii care ne conduc. În urmă cu doar câteva decenii se numea rasa ariană. Astăzi se numesc "democraţi" şi "liberali". Deşi unele idei s-au "schimbat", trăim într-o viaţă condusă de un singur principiu: cei inferiori vor fi striviţi, în timp ce populaţia superioară va triumfa. Să încercăm noi să fim de această dată cei superiori. Să încercăm să le arătăm că nu suntem indiferenţi şi că putem să căpătăm puterea pe care ne-o dorim. Să le arătăm că de data aceasta noi îi vom strivi!
Recalculăm fiecare oportunitate şi realizăm că, deşi ne aflăm într-o închisoare fără sfârşit, găsim o cale de scăpare. Tot ce trebuie să facem este să iubim, sperăm şi să dăm o şansă celui ce vrea să ne ajute.


vineri, 11 octombrie 2013

Citatul zilei

Astăzi blogul a atins numărul de 100 postări, 86 urmăritori, 115 comentarii şi 4700 de vizitatori. Poate că nu este un eveniment foarte special, dar faptul că zilnic blogul este accesat de aproape 100 de cititori, mă încântă şi bucură foarte mult să aflu că blogul are un conţinut plăcut şi atrăgător pentru orice categorie de vârstă. La mai multe postări, comentarii, urmăritori şi vizite!

"Iubirea biruie orice." Virgil


joi, 10 octombrie 2013

Let's do it... again... Romania!


Într-un mod neştiut de nimeni, am promis că o să fac o postare în care apar atât eu cât şi alţi colegi din liceul meu, participanţi la evenimentul de proporţii uriaşe: Let's do it Romania!
Nu cred că există un mod mai frumos şi mai plăcut prin care oamenii pot socializa, convieţui şi bucura de viaţă decât prin salvarea Terrei. Adevărat, puţini sunt cei care au ajutat la acest eveniment, dar mulţi au fost cei care au avut suflet curat şi bun pentru a salva planeta în care trăim.
Cu mic, cu mare, elevii şi profesorii Colegiului Naţional "Calistrat Hogaş" Tecuci au reuşit să facă în decursul a unui singur an mai multe activităţi care implică salvarea mediului înconjurător. Ca o notă personală, recunosc cu mâna pe inimă că nu am văzut niciodată ca lumea să aibă moralul ridicat atât de mult, şi în ciuda faptului că unii s-ar fi aşteptat să beneficieze de anumite câştiguri în urma participării, realizare în sine este o bogăţie nepreţuită care se exprimă în amintiri frumoase ce sunt menite să dăinuie ani mulţi de acum înainte. Desigur, aceasta fiind una din multele activităţi pe care le avem de-a lungul anului.




  


marți, 8 octombrie 2013

O mare de gânduri

Cineva a spus cândva că răbdarea este o virtute. O adevărată comoară; o bijuterie refăcută în doar câteva cuvinte. Totuşi, câţi oameni ar fi astăzi dispuşi să mai creadă acelaşi lucru? Este tragic felul în care încercăm să grăbim totul. Fericirea şi sentimentul de reuşită se sting încet într-un nor de cenuşă, pe când noi aducem un sfârşit prematur până şi activităţilor banale de zi cu zi. Tot asa, viaţa noastră capătă o nouă tentă, o nouă culoare. Devenim rigizi şi foarte răi, uitând să preţuim ceea ce avem pe moment.
Cândva a existat o vreme când oamenii nu trebuiau să îşi facă la fel de multe griji ca şi astăzi. Pe când noi încă nici nu existam, urmaşii noştri ştiau mai bine ca noi ce înseamnă să aibă răbdare. Nu trebuiau să îşi facă griji că pot intra într-o stare latentă. Secole după secole, decenii după decenii, zilele au trecut, iar mentalităţile s-au schimbat. Vulnerabili în faţa propriilor stări sufleteşti şi chiar a cuvintelor, devenim prizonierii propriilor minţi. În cele din urmă, aşteptarea reprezintă două extreme?


vineri, 4 octombrie 2013

Întrebarea unui suflet

Uneori mă întreb: "Câte vieţi mai trebuie să îşi găsească sfârşitul pentru a se stabili odată un mănunchi de legi mult mai aspre?". Aşa cum nici ieri şi nici astăzi nu am primit din partea nimănui un răspuns, rămân axat pe ideea că nu o să aflu nimic concret atâta timp cât inima îmi va pompa sânge în vene.


Sunt oribilat de ceea ce pot vedea şi auzi la ştirile televizate. Un înger a murit sub ochii nepăsători ai conducătorilor. Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că făptaşul este cercetat în stare de libertate. Pentru cei care încă nu ştiu despre ce anume amintesc printre rânduri, este vorba despre Ştefan Pavel, campion la atletism care a murit în urma unui atac brutal la ieşirea dintr-un club din Iaşi.


Trist şi foarte mâhnit de ceea ce am putut afla, am ajuns să conchid faptul că veşnicul şi nemuritorul nostru steag începe încetul cu încetul să se păteze din nou cu sânge, căpătând cât mai multe găuri şi tăieturi, dar fără ca dreptatea să îşi mai facă apariţia aşa cum a făcut-o în '89. Din obişnuinţa faţă de corupţia şi lăcomia cu care se scaldă "conducătorii", m-am resemnat la un simplu gând, la o mică rugăciune. "Doamne ajută! Ne lăsăm în ştirea ta."

Francesca Belea

Citeste mai mult: adev.ro/mu32et

marți, 1 octombrie 2013

Declaraţie de război




După câteva zile de când l-am ajutat pe nea Nelu să îşi caute telefonul potrivit, am primit un apel neaşteptat.
- Alo?
- Măi Ionică, sunt eu, tanti Aurica. Am auzit că l-ai ajutat pe Nelu al meu să îşi cumpere un telefon, aşa-i că spun bine?
Începusem să înghit sec. Făcusem oare ceva rău?
- Păi da, l-am ajutat pentru că dânsul nu ştia ce să aleagă.
- Iacătă nu trebuia să îl ajuţi, că de când are telefonul ăla numai pe el se joacă şi mâncare la găini, la gâşte ioc. Nu era de ajuns să stea pe telefonul meu? Şi aşa am dat vreo trei pensii bune pe el.
Mirarea ce mi se afişă pe faţă aproape că mă ţinu tăcut timp de un minut.
- Ce ai măi flăcău? Nu ştii ce telefon am, aşa-i că spun bine?
- Păi nu...
Nici nu apucasem să îmi termin cuvintele că îmi şi sărise pe cap.
- Am telefonul ăla... cum se cheamă... Samsung GalaxyNote 2, da! Galaxy Note 2!
Rămăsesem perplex din pricina a ceea ce auzisem. Eu deţineam un telefon qwerty vai de capul lui, iar tanti Aurica, vecina de 64 de ani, deţinea un Samsung Galaxy Note 2?!
- Lasă că vin trec mai încolo pe la mama ta şi o să aduc şi telefonul cu mine.


Într-adevăr, tanti Aurica veni la mama să vorbească ceva cu ea. Între timp, eu îi luasem în primire telefonul. Începusem să îl inspectez cu cea mai mare minuţiozitate. Deşi mai văzusem un astfel de telefon şi înainte, niciodată nu avusesem ocazia să ating unul.
Detaliile telefonului mă încântau enorm. Aspectul era genial, având dimensiuni super convenabile: 78*148*9.7mm, rezoluţia de 960*540, iar display-ul fiind cu touch screen capacitiv, nu putea să nu aibă 5.5 Inch… asta cel puţin la nivelul aşteptărilor mele.
- Uou, eu chiar nu credeam că se poate ca o persoană atât de în vârstă să aibă un asemenea telefon. Este de-a dreptul brilliant!
Navigând printre meniuri am putut observa viteza de tranziţie, care apropo era minunată. Chiar dacă unii ar fi dispuşi să creadă că: „Eh, mare diferenţă între 1,2Ghz şi 1,0Ghz la procesor nu prea există”, se înşeală amarnic! Versiunea sistemului de operare, şi anume Android 4.1.1 a făcut ca acest telefon să fie cel mai performant telefon pe care l-am utilizat vreodată. Încă nu mă obişnuisem cu viteza de tranziţie a meniurilor ceea ce mă făcu să apăs din greşeală pe mai multe pictograme deodată. Camera frontală se activă singură, făcându-mi totodată un „selfie” nevinovat. Calitatea pozei mă uimi. Printre vagile mele amintiri legate de propietăţile telefonului îmi amintisem că prima cameră, cea frontală, avea numai 1,3megapixeli.
- Camera frontală are 1,3megapixeli... în timp ce camera principală are 8,0megapixeli. Ah, trebuie să fac o poză şi cu ea!



Poza venise ca un fulger! Detaliile erau superbe, iar culorile îşi păstraseră nuanţa fără nici o problemă. Nicăieri în poză nu se regăsea vreun pic de umbră din cauza camerei. Impresionant!
Ceea ce mă atrăgea cu adevărat la acest telefon era aspectul care era foarte elegant. Colţurile rotunjite şi carcasa albă mă extaziau, îmi confereau o satsifacţie aparte.
- O da! O da! Am un telefon super! Iuhu! O da!
Mintea începu să îmi schiteze diferite idei. Câte telefoane smart a putut oare acesta să întreacă? Sute şi sute de nume ce mi-au trecut prin cap. Lenovo A706, Lenovo A789... toate erau pur şi simplu depăşite!
- Ei, ce spui mamă?
Tanti Aurica se strecură prin spatele meu. Sperietura ce mi-o trase aproape că mă făcu să scap telefonul. Îi aruncasem o privire nervoasă.
În cele din urmă, ajunsesem să înţeleg că ajutasem un bătrân să îşi cumpere un telefon nou şi totodată testasem un adevărat titan. 


Citatul zilei

"Ceea ce n-a avut loc niciodată, poate avea loc mâine." Niccolo Machiavelli

Puterea de a decide dacă putem face un anumit lucru stă în fiecare dintre noi. Tot ce trebuie să facem pentru a dobândi curajul necesar este să continuăm să credem şi să nu ne dăm niciodată bătuţi. Lumea nu a fost niciodată mai dulce, dar totodată atât de crudă. Puterea stă în fiecare dintre noi.