Idealurile noastre în viaţă?

Uneori ca oameni considerăm că bogăţiile sunt cele mai mari bucurii din lume. A avea bani, a fi cel mai puternic om din lume, a fi faimos, a fi şi a tot fi. De ce odată cu înaintarea noastră în vârstă ajungem să credem că doar lumea materială ne mai poate încânta? De ce doar sentimentul de lăcomie ne şterge lacrimile atunci când suntem geloşi sau poate doar puţin răutăcioşi din cauza unui prieten care poate are ceva mai mult decât noi? Întotdeauna există acel simplu şi inevitabil "de ce?".

Din cauza societăţii mizerabile în care trăim, ne-a fost inoculat acest venin care ne transformă zilnic în nişte sumbre creaturi care îşi urlă nevoile în văzul lumii doar pentru simplul gând că poate, într-un sfârşit, o să primim ceea ce ne dorim. Această societate, mizerabilă aşa cum am scris, nu se află doar la noi în ţară, ci pretutindeni în lumea aceasta. Suntem mult prea ocupaţi să ne gândim la ziua de mâine care poate nu este la fel de importantă ca cea de astăzi, şi spre uimirea tuturor încă suntem capabili să arătăm cu degetul spre viaţa ce ne este deschisă ca o carte chiar în faţa noastră.

Ca nişte orbi ce umblă în întuneric, nu ştim încă ce să facem în legătură cu idealurile noastre. Decidem brusc să ne urmăm un drum "numai al nostru" privindu-i pe cei ce ne înconjoară. Oare acea vreme pe când un simplu zâmbet îţi însenina întreaga zi a apus? Căutăm să avem tot mai mult, dar să pretindem că suntem modeşti, să facem intenţionat o persoană sau chiar un grup să ne iubească foarte mult, ca mai apoi să fim indiferenţi şi răi, iar lista poate continua. Acestea sunt idealurile noaste în viaţă?

Fericirea şi sentimentul de bine pe care ni-l induce pot fi căpătate în multe feluri. Trăind simplu nu arătăm că suntem mai prejos, că dăm dovadă de sărăcie, slăbiciune sau orice alt defect pe care ni l-ar trânti pe masă o persoană convinsă de "propriile" puteri, ci arătăm lumii întregi cât suntem de diferiţi, că putem fi unici, minunaţi şi cu mult mai bucuroşi decât mulţi alţii. Niciodată nu trebuie să cerem mai mult decât ne este întins, ba din contra, să dăm din puţinul nostru şi celor din jur, astfel ca toţi să guste din adevăratele bogăţii ale lumii şi să nu se mai creeze această manie a avuţiei. Acele mici cuvinte care luminează chipul celor dragi, acele prostioare juvenile pe care le facem zilnic arătând cât de frumoşi şi puternici suntem toţi în felul nostru, doar asta contează în viaţă, deoarece ne vom trezi mult mai târziu, îmbătrâniţi şi foarte obosiţ spunând:
"Am avut prieteni doar de faţadă, am fost faimos în tinereţe, dar acum sunt foarte singur. Ce am realizat toată viaţa asta?"