Urăsc când trebuie să aflu că mă înşel în legătură cu un anumit lucru... sau cu o anumită persoană. Dacă mă credeţi sau nu, deşi am o vârstă destul de fragedă, am trecut prin destule peripeţii ale adolescenţei încât să admit faptul că sunt deja mai în vârstă decât mulţi din prietenii mei... mă rog, mai în vârstă decât multe cunoştinţe de-ale mele... Uneori mă întreb, de ce este oare atât de dureros atunci când greşeşti, dar greşesc şi alţii în privinţa ta? Boli incurabile, dar stupide. Am ajuns la concluzia că urăsc acest echilibru constant dintre fericire şi tristeţe, deoarece, mai mult sau mai puţin, tind cât mai mult spre extrema negativă.
Încrederea... o tâmpenie, iar credinţa... ultimul lucru care mai rămâne. Dar în cine să mai crezi atunci când nimeni nu este ceea ce te aşteptai? Atunci când nici măcar propria persoană nu mai este ceea ce te aşteptai... Mi-am pus întrebarea aceasta de sute de ori, în speranţa că poate o să găsesc vreodată un răspuns, însă... răspunsurile se risipeau mereu... şi mereu...
Umanitatea, cea mai mare minciună care ne este indusă încă din primii ani de viaţă. Creştem în ideea că cineva o să fie în permanenţă lângă tine, măcar spiritual. dar nu se va întâmpla niciodată acest lucru. Căutăm ca nişte orbi în întuneric o cale de scăpare, o portiţă către necunoscut, totul în speranţa că vom găsi ceva mai bun... o să găsim vreodată acea stare pe care o tot căutăm neîncetat?!
Cred ca o gasim pentru fractiuni de secunda.....si atunci suntem fericiti si vrem sa ne tinem de senzatia aceea.Dar nu reusim niciodata, se risipeste, si noi tot cautam.
RăspundețiȘtergere