Hei, căţel!

Cât timp suntem dispuşi să acordăm prietenului nostru pufos şi loial? De cele mai multe ori ajungem să uităm şi de nevoile micilor poznaşi care ne mângăie sufletele atunci când suntem trişti şi căutăm un prieten de nădejde. Tocmai din acest motiv suntem indiferenţi şi foarte neînţelegători faţă de comportamentul ciudat sau agresiv pe care îl poate avea în unele instanţe prietenul nostru de companie. Este de reţinut faptul că tot indiferenţa noastră îi transformă în ceea ce noi îi numim astăzi duşmani. Dacă am acorda zilnic mai multă atenţie, aşa cum face un medic veterinar Bucureşti (care furnizează medicamente de uz veterinar, produse antiparazitare interne şi externe, cât şi suplimente proteino-vitamino-minerale, îşi desfăşoară activitatea în zona Hala Obor), poate că am fi capabili să mai învăţăm puţin din limbajul neştiut al animalelor şi comportamentul acestora.

Colac peste pupăză, şi eu am avut odată o mică "încăierare" cu un grup de câini fără stăpâni... sau cu stăpâni neresponsabili. Era seară şi destul de târziu afară. Stăteam pe o stradă alăturată străzii mele cu încă doi prieteni în timp ce îmi aşteptam tatăl să vină din oraş. Simţind cum timpul tot trecea şi trecea fără ca tatăl meu să se mai facă apărut, am decis că ar trebui să merg să îl întâmpin. Desigur, pe atunci fiind mult mai tânăr, am decis să merg singur fără să mă gândesc la pericole. Ajungând într-un colţ al străzii, am început să mă uit de jur împrejur după forme de viaţă. Nici urmă de tatăl meu. Privind înapoi spre strada pe care am mers, am putut observa că prietenii mei plecaseră şi că un câine lup ieşise pe stradă. Minunat, ce altceva mi-aş mai fi putut dori? Ce era de făcut? Desigur, trebuia să ocolesc zona cu încă o stradă pentru a putea ajunge din nou la casa mea. Am decis că cea mai bună cale de a ajunge acasă a fost aceea de a merge pe strada bisericii din parohia mea, stradă care desigur nu era iluminată de becurile nici unui stâlp. Merg ce merg, nici nu mai ţin minte dacă am apucat să mă închin în faţa bisericii când deodată am auzit un lătrat de câine. Derutat, am încercat să găsesc sursa lătratului, fără succes însă. Mai multe mârâituri începură să se audă când după o simplă mijire a ochilor am putut vedea în bezna ce acoperea strada, că în faţa mea respirau la numai cinci sau şase metri vreo opt câini de diferite rase, dar foarte masivi. În încercarea mea de a scăpa din acea situaţie, am încercat să mă dau înapoi, însă am atras şi mai mult haita de câini după mine, aceştia simţindu-mi frica. Ca printr-o minune cerească, mintea îmi născocise ceva. Îmi amintisem de la o emisiune televizată că în astfel de cazuri este cel mai bine să ţipi înfricoşător şi să ţii mâinile deasupra capului, de preferat cu o haină deasupra. În cazul meu, mâinile îmi erau ocupate deja cu două pietre cu care speram că pot nimici o haită întreagă... două pietre! Cum situaţia era foarte tensionată pentru ambele tabere, o simplă mişcare pentru a-mi scoate haine putea declanşa "războiul total". Reuşeam să scot un câine... maxim doi din joc, dar restul îmi veneau de hac, aşa că am decis să pun în aplicare primul plan. Am început să urlu şi să dau din mâini ca un bezmetic. Câteva secunde mai târziu, haita bătea în retragere, ceea ce mă mai detensionase puţin. În acel moment îmi dădusem seama că trebuie să îmi iau tălpăşiţa din acel loc. Ajungând acasă, din nou ocolind cu încă o stradă, tatăl meu era deja venit, iar mama mea era îngrijorată ştiind că eram de negăsit, iar telefonul îl uitasem acasă. Amintindu-mi astăzi acea experienţă, mă gândesc, cum de mi s-a putut întâmpla aşa ceva tocmai în faţa bisericii? Super! Iată de ce este nevoie de o mai bună legătură între noi şi animale, pentru că astfel putem învăţa cum se comportă şi cum să evităm micile "accidente".