Cineva a spus cândva că răbdarea este o virtute. O adevărată comoară; o bijuterie refăcută în doar câteva cuvinte. Totuşi, câţi oameni ar fi astăzi dispuşi să mai creadă acelaşi lucru? Este tragic felul în care încercăm să grăbim totul. Fericirea şi sentimentul de reuşită se sting încet într-un nor de cenuşă, pe când noi aducem un sfârşit prematur până şi activităţilor banale de zi cu zi. Tot asa, viaţa noastră capătă o nouă tentă, o nouă culoare. Devenim rigizi şi foarte răi, uitând să preţuim ceea ce avem pe moment.
Cândva a existat o vreme când oamenii nu trebuiau să îşi facă la fel de multe griji ca şi astăzi. Pe când noi încă nici nu existam, urmaşii noştri ştiau mai bine ca noi ce înseamnă să aibă răbdare. Nu trebuiau să îşi facă griji că pot intra într-o stare latentă. Secole după secole, decenii după decenii, zilele au trecut, iar mentalităţile s-au schimbat. Vulnerabili în faţa propriilor stări sufleteşti şi chiar a cuvintelor, devenim prizonierii propriilor minţi. În cele din urmă, aşteptarea reprezintă două extreme?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu