Chiar dacă avea aproape un an, deja gângurea serios şi înţelegea mai tot ce îi spuneam; era foarte inteligent pentru acea vârstă. Bine, bine! Dar de ce îmi făceam atâtea griji? Totul avea să se termine următoarea dimineaţă... nu?! Nu, de fapt părinţii lui se aflau într-o mică excursie, iar eu fusesem "înrolat" în "armata juniorilor" pentru câteva zile.
În încercarea mea disperată de a face pe micul plângăcios să se culce, am mers într-o cămară să caut nişte obiecte ce mă puteau ajuta. Dând la o parte toate obiectele ce îmi apăreau în cale, am putut observa cu uşurinţă un scăunel multifuncţional. Pe el erau scrijelite nişte cuvinte: scaun masă bebe. Părea antic, însă nu am stat pe gânduri. Folosindu-mă de toate puterile mele, am scos scaunul dintre măturile şi cârpele căzute pe jos. Uitându-mă îndeaproape la el părea că o să se rupă la prima utilizare, însă imaginea micului ţipător mă împulsiona şi îmi spunea că ar trebui să risc.
Înainte de a părăsi cămara mătuşii mele, am înşfăcat de pe jos o cârpă. Odată ajuns într-o cameră alăturată, am început să lustruiesc şi să şterg de praf scaunul. Arăta super! Era lucrat manual şi era făcut integral din lemn, numai pernuţele pe care se aşeza cel mic erau făcute dintr-un soi de vată. Se vedea vechimea numai prin simplul fapt că nu era un lemn de soi, însă era bine ceruit.
Din dormitorul în care se afla verişorul meu puteam să îl aud cum scotea nişte râsete nevinovate. Desigur, toate acestea reprezentau joaca de înaintea furtunii. În cele din urmă, după ce am terminat de curăţat şi aranjat scăunelul, am adus puşlamaua să îşi vadă noua jucărie. Îl adora! Astfel, fiecare zi devenise mai uşoară, pentru că în cele din urmă, micuţul obosea în acel mic scăunel apoi puteam să îl pun în pat liniştit fără să îmi mai fac griji că urma să plângă toată noaptea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu