Cât de nemiloşi sunt oamenii

Recent am avut parte de o experienţă neplăcută în propria curte. Stând la masă afară, împreună cu familia, o pisică îşi făcu simţită prezenţa. Iniţial crezusem că nu este nimic în neregulă cu acea pisică, judecând după faptul că în urmă cu o zi o văzusem la un vecin în curte. Înaintând din ce în ce mai mult spre mine, am observat cum pisica se târâia cu ajutorul lăbuţelor din faţă. Ceva nu era tocmai ok. Pisica fusese lovită de ceva sau cineva, atât de tare încât avea lăbuţele din spate rupte, având o rană foarte adâncă în partea dorsală. Fiind mai milos de fel şi neputând să ating săraca făptură, l-am lăsat pe tata să încerce să o cureţe cu un dezinfectant. Din păcate nu făcea nimic altceva decât să îi provoace dureri mai mari decât dacă îi lăsa rănile neatinse. Astăzi nu ştiu soarta acestei pisici, întrucât mama l-a rugat pe tata să ducă pisica undeva departe ca să nu moară la noi în curte... deşi cred că este cert ce a păţit.

Mă gândeam, oare cât de nemiloşi sunt oamenii? Cât va mai trebui să gândim ca să ne dăm seama că, de fapt noi am invadat teritoriile animalelor..? Şi nu vice-versa! Fără noi, animăluţele acestea, fiinţe fără de vină, nu pot supravieţui într-un mediu atât de ostil precum într-un oraş. Abia dacă reuşim să supravieţuim noi, unii cu alţii, darămite animalele cu noi.

Ce bine ar fi să aflu că există măcar un medic veterinar Suceava, care să aibă dragostea şi sufletul necesar pentru a salva vieţile acestor necuvântătoare. Şi totuşi, dacă există? Din păcate eu nu am putut face - sau mai bine spus tatăl meu - nimic pentru a salva vieţişoara puiului de pisică, însă sper şi cred cu tărie că în ţara asta mare şi frumoasă există măcar o persoană care să aibă scopuri atât de nobile. Cu toată modestia vă spun că, dacă aş avea posibilităţile financiare pentru a deschide un cabinet veterinar, pentru că mi-ar plăcea să urmez veterinara, aş face tot posibilul să salvez cât mai multe animale în pericol de moarte şi să le ofer un cămin, dragoste şi mâncare. Înainte să judecăm şi să prigonim aceste suflete trebuie să reflectăm la faptul că şi noi am fost la fel ca ele atunci când ne-am născut, şi poate că o să ajungem la fel şi la bătrâneţe. Eu unul nu aş prea putea trăi cu ideea că aş fi maltratat de o persoană mai tânără decât mine, atunci când aş ajunge în imposibilitatea de a mă îngriji singur, la bătrâneţe.