Deşi îmi propusesem încă de ieri să scriu acest articol, nu am mai avut energia necesară pentru a o face. Să vă explic de ce. Ieri am fost împreună cu tatăl meu la câmp, de la ora opt dimineaţa până la ora patru după amiaza, lucru foarte obositor. În munca noastră, foarte grea, pe un soare puternic şi o căldură nimicitoare, am înaintat foarte mult şi prin vegetaţie. Datorită inactivităţii oamenilor în acea zonă, ierburile au crescut foarte mari, reuşind să mă întreacă cu uşurinţă, de cel puţin două sau trei ori. Trecând orele una după alta, am început să realizez cât de mult respect natura şi cât de mult ar trebui să mă bucur de viaţă, acum, cât pot. Nu m-am gândit prea mult la felul în care poate arăta Raiul şi Iadul, dar înaintând printre spini şi scaieţi, pe o temperatură ridicată, fiind asaltat în continuu de insecte şi având soarele mereu deasupra capului, mi-am dat seama că Iadul ar arăta asemănător. Munca am depus-o într-o linişte aproape mormântală, lucru care mi-a permis să meditez asupra situaţiei. Acest eveniment, la prima vedere nesemnificativ, mi-a deschis ochii foarte mult în ceea ce priveşte viaţa. Consider că este necesar să îmi îndrept toate greşelile şi păcatele, întrucât nu sunt ateu sau necredincios, de aceea nu cred că mi-aş dori să ajung în abis. Dacă este să trec peste partea religioasă, ceea ce am făcut ieri mă duce la gândul că, în aceeaşi măsură, viaţa mea ar putea să fie altfel în viitor. Nu ştiu dacă acesta a fost un mesaj ascuns al vieţii mele, deşi aşa pare, dar cred că cineva sau ceva mă împinge să fac lucruri măreţe, în aşa fel încât să nu fiu nevoit ca în viitor să o duc rău. Un trai decent aş spune eu. Mai bine spre măreţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu