Dexter - sezonul 7

Ştiu că în ultima vreme nu am mai apucat să postez lucruri în afară de advertoriale, însă nu am avut timpul necesar să mai scriu altceva în afară de publicitate. Astăzi m-am gândit totuşi să mă revanşez faţă de dumneavoastră, asta pe lângă faptul că nu am mai scris de mult despre Dexter, criminalul nostru în serie preferat.

Sezonul 7 din Dexter se arată a fi al doilea cel mai puternic sezon din întregul serial, ca impact emoţional, desigur. Nu aş fi crezut vreodată că trecutul poate să îl prindă din urmă pe Dexter şi că Debra ar putea să îl prindă în momentul crimei. Iniţial am crezut în puterea minciunilor lui Dexter, întrucât sora lui vitregă îi căzu în plasă pentru o perioadă. Întreaga poveste cu Travis m-a ţinut pe ace, crezând că o să scape cu basmaua curată, însă nu m-am gândit niciodată că deznodământul poate fi atât de încurcat.

Într-o altă ordine de idei, activitatea depusă de Laguerta pentru a-l demasca pe Măcelarul din Port - fiind condusă de o lamelă de sânge la locul morţii lui Travis înapoi la cazul ce a făcut-o să sufere enorm în urma pierderii lui James - o face să ajungă înapoi la bănuielile pe care le-a avut James faţă de Dexter. Din momentul în care aceasta află că Dexter este criminalul pe care întregul oraş l-a căutat lune în şir, aceasta dezvoltă un soi de nebunie şi ură faţă de el, însă nici una nici alta nu o conduc spre calea cea dreaptă, ajungând în cele din urmă să fie privită strâmb de toţi colegii de muncă, devenind astfel din ce în ce mai slabă în faţa tuturor. În cele din urmă, dorinţa sa arzătoare de a-l prinde pe Dexter... o duce însă pe un singur drum... şi anume pe drumul morţii.

Flashback-urile care au tot apărut în acest sezon mi-au aprins un sentiment de nostalgie în suflet, transformând astfel episoadele în ceea ce eu numesc "poveşti fără sfârşit". Intrarea în scenă a noului personaj, Hannah McKay mi-a provocat de asemenea un sentiment de fericire, ştiind totodată că ea este aleasa, singura persoană care va ajunge să îl iubească pe Dexter pentru ceea ce este cu adevărat.

Poveşti cu maşini

Cred că am mai abordat în trecut un astfel de subiect, dar îmi place să povestesc de foarte multe ori, altfel... care ar mai fi farmecul vieţii? Tatăl meu a avut o maşină (Dacia, mai exact) care îi făcea foarte multe probleme. În fiecare dimineaţă, înainte să plece la locul de muncă îl puteai auzi din casă cum încerca să pornească maşina... însă niciodată nu îi reuşea din prima... iar atunci când se întâmpla acest lucru, fie îi umblase un mecanic expert sub capotă, fie Dumnezeu s-a săturat să tot fie trezit la ore matinale de bubuiturile scoase pe ţeava de eşapament. Într-o bună zi, înainte ca maşina să fi fost vândută, tatăl meu a reuşit să rezolve problemele de sub capotă, însă de această dată se iviseră altele. Undeva în jurul Craiovei, într-una dintre anvelope intră un cui, ceea ce a dus imediat la explodarea camerei. La cât de bine dispus era tata în acel moment, atât îi trebui ca să îi ruineze ziua. Am sunat către o companie de tractare, am fost luaţi, iar odată ajunşi la sediul acestor oameni un panou mare ne-a atras atenţia amândurora. Deşi înţelegerea textului era cam imposibilă din cauza mizeriei care se afla pe litere, am reuşit să desluşesc totul: "cumpără anvelope din Craiova! Anvelope 205 55 r16 şi 185 65 r15". Ok, dacă prima propoziţie era destul de uşor de înţeles... să mor dacă m-am prins ce anume voiau să reprezinte acele cifre... 205... 185. Am trecut mai departe împreună cu tatăl meu, încercând în acelaşi timp să-l zărim pe omul prin care primisem ajutor. Odată găsit, el şi cu tata au început să monteze singuri o roată nouă, tata fiind în impas cu timpul. Montase roata aşa cum o găsise acel mecanic, deşi nu era cea mai bună roată din lume, apoi pornisem înapoi la drum. Trebuie să vă spun că urăsc drumurile lungi... nu sunt un fan al puşcăriilor pe patru roţi!

Şcoala vieţii

Îmi aduc aminte de un coleg din generală care a reuşit excepţionala performanţă de a sparge o tablă în şcoală. Desigur, acesta a trebuit să cumpere singur, ceea ce nu este prea uşor, iar pe lângă sperietura pe care a tras-o iniţial, acasă a primit o chelfăneală super din partea tatălui. Nu mi-aş dori să fiu vreodată în situaţia în care a fost el... şi că tot veni vorba de table şi şcoli, vă invit să aruncaţi o privire asupra câtorva aviziere şcolare de la www.tablescolare.com. Revenind la povestea iniţială, colegul acesta al meu a intrat într-o altă clasă în timp ce elevii din acea clasă, băieţii find majoritari, ţipau de mama focului. Copii, ce să le ceri? Colegul meu fiind în acea zi de servici, şi stând foarte rău cu nervii, a intrat în clasă cu intenţia de a face linişte. A ţipat pentru a atrage atenţia clasei, când deodată unul dintre elevii din clasă s-a ridicat în picioare şi a aruncat înspre el cu un penar. S-a dus şi l-a apucat de gât pe puşti, iar acela fiind foarte voinic, l-a împins pe colegul meu spre una din tablele clasei. Nervos, colegul meu a dat cu pumnul în tablă... aceasta urmând să se spargă. De unde ştiu toate acestea? A fost o poveste de zile mari la vremea aceea şi făcea foarte repede turul şcolii, de la cei mai mici până la cei mai mari. Acum am ajuns la concluzia că o tablă nu este un obiect de care să îţi baţi joc sau să te joci cu ea. Mi-a părut rău atunci când am aflat că trebuia să plătească singur o sumă de bani pe care nu o deţinea în acel moment. Din acel moment am învăţat să preţuiesc mult mai tare lucrurile de care dispun din partea învăţământului, şi nu numai! Ştiu că nu prea are legătură cu subiectul, dar aici este vorba de o lecţie de viaţă. Cu nervi sau fără, trebuie să ştim în ce condiţii să ne descărcăm... doar dacă nu dorim să aruncăm cu bani în stânga şi în dreapta. Şi eu am făcut o boroboaţă cândva... am rupt o bancă... dar în ce hal! Norocul meu a fost acela că nu a trebuit să plătesc singur pagubele materiale. Circumstanţele m-au ajutat... şi anume faptul că eram mai mulţi "implicaţi" în distrugerea băncii. Am fost trimişi cu toţii să cumpărăm nişte şuruburi şi piuliţe ca să întărim picioarele băncii, însă nu am reuşit niciodată să o facem să stea fixă, să nu se mai clatine. Bla, bla, bla... una peste alta, am reuşit să "păcălim" conducerea şcolii cu un mic cadou, câteva vorbe dulci şi păreri de rău, păreri de rău şi scuze care la acea vreme chiar funcţionau, nu ca în zilele de astăzi... Sfat pentru elevii care au trecut printr-o experienţă asemănătoare: evitaţi să mai cauzaţi probleme, a doua oară s-ar putea să nu mai funcţioneze prea bine imaginea de copil cuminte, inocent, bun... şi aşa mai departe. Eu am simţit asta pe pielea mea!