Poveşti pescăreşti

Îmi aduc aminte cum acum cinci ani am fost la pescuit împreună cu familia şi unchiul meu. Pe atunci aveam numai 11 ani şi nu aveam răbdarea necesară pentru a aştepta ore în şir înainte de a prinde un peşte... peştişor! Unchiul meu este un pescar înrăit; îşi cumpără echipamentul necesar numai de pe bibanu.com, deşi nu am putut înţelege niciodată pasiunea pe care o are faţă de acest minunat pescuit. În fine, la vârsta de 11 ani nu aş fi putut înţelege niciodată farmecul pescuitului, însă acum îl pot simţi de fiecare dată când merg să practic acest "sport extrem". Deşi am amintit că nu aş putea înţelege niciodată pasiunea faţă de pescuit a unchiului meu, ba chiar a pescarilor în general, nu pot nega faptul că este destul de amuzant să îţi petreci ziua alături de un prieten, o rudă sau chiar singur în braţele mamei natură. Este un sentiment covârşitor de fericire şi linişte sufletească pe care îl poţi dobândi doar prin multă răbdare... deşi nu ar trebui dus nimic la extrem. Pescuitul este la fel ca jocurile de noroc! Pierzi o oră, pierzi două ore, două ore care pentru mine ar fi de ajuns, însă nu te opreşti şi stai cât mai mult pentru a prinde cine ştie ce monstru marin.

Stând pe malul lacului în aşteptarea peştelui cel mare, unchiul meu a început să povestească felul în care a reuşit el să prindă un peşte uriaş care cântărea nu mai puţin de 25kg. Desigur, mi se părea ceva fabulos, ireal, însă cunoscându-l bine pe unchiul meu, mi-am spus că nu ar fi chiar atât de ireal. Locul în care obişnuia să pescuiască părea puţin inadecvat pentru un peşte care cântărea 25kg, dar privind locul şi elementele naturale, părea că totul se leagă şi capătă o altă culoare. Într-adevăr, unchiul meu spunea că a fost o luptă acerbă între el şi peşte, asta deoarece a trebuit să se rezeme de un buştean căzut de-a lungul malului. O urmă foarte adâncă şi lungă de aproape trei metri începea din locul iniţial în care se afla buşteanul până la noua sa locaţie. Chiar şi cu aceste detalii, chiar dacă întreaga poveste avea un caracter de veridigitate ridicat, în pofida acestui lucru, eu încă eram sceptic. Ca o soluţie finală, unchiul şi-a băgat mâinile în buzunarele de la vestă în încercarea de a găsi ceva anume. Deodată îşi scoase ambele mâini din buzunare şi aruncase un set de fotografii în şapca mea, şapca mea aflându-se jos lângă scaunul pe care stăteam. Le ridicasem pe toate cu mâna dreaptă şi începusem să le analizez. Ultima fotografie îmi atrase atenţia în mod deosebit. Unchiul meu, deşi părea foarte obosit şi scos dintr-un desen animat, ţinea în mâini un peşte uriaş. În cele din urmă ajunsesem să cred că există monştri marini. Aşezasem uşor setul de fotografii înapoi în şapcă şi mă ancorasem foarte tare cu picioarele în pământ în speranţa că aveam să reuşesc să prind măcar un peşte de câteva kg.