Generaţia fără Wi-fi - Amintiri din copilărie

Dragi prieteni, voi mai ţineţi minte cum a fost copilăria voastră? Pentru mine copilăria a reprezentat una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa mea, exact aşa cum era, cu toate neajunsurile ei! Nu am avut întotdeauna cele mai noi jucării de pe piaţă sau cele mai frumoase haine, dar acest lucru nu conta odată ce eram ajunşi pe stradă. Pe stradă toţi copiii eram egali, chit că unul era mai boţit şi mai murdar ca altul. Ne plăcea să ne tăvălim şi să ne strecurăm peste tot, prin toate ascunzişurile de pe stradă, deci era de la sine înţeles faptul că ne murdăream cât alţii într-o săptămână. Fiind de la oraş, activităţile ne erau puţin limitate, întrucât nu puteam face prea multe lucruri pe stradă fără să avem grija maşinilor care se apropiau de noi, însă eram stăpânii tuturor curţilor, fie ale noastre sau ale altor vecini. 

Prima dată când am învăţat să alerg şi chiar am fost la alergat a fost în perioada în care am aflat că bătrânilor de pe stradă nu le place să li te urci pe gard şi să stai acolo toată ziua şi să chicoteşti. De fiecare dată când ne prindeau pe gardurile lor, aceştia ne fugăreau cu mături, nuiele sau chiar aruncau după noi cu apă. Însă niciodată nu am alergat mai mult ca atunci când am fost undeva pe un dig al Bârladului şi am început să aruncăm cu pietre în ceva ce părea a fi un vagon abandonat. A fost prima noastră prostie majoră pe care am făcut-o! Un nene dintr-o curte alăturată ieşise dintr-o curte şi alerga spre noi ţinând în mână un topor. Nu ne-a luat prea mult să realizăm în ce pericol intrasem, de aceea în doar câteva secunde noi eram deja aproape dispăruţi, însă acel nene încă se ţinea după noi. Am alergat, cred, vreo 10 minute şi 1km, ceea ce la vârsta aceea era foarte mult, când, în cele din urmă, moşulică se dăduse bătut ştiind că suntem mai sprinteni decât el. Şi acum când îmi aduc aminte mă apucă râsul când mă gândesc la unul dintre prietenii mei cu care am aruncat pietre în acel vagon. Acesta alergând, gâfâia şi întreba disperat din minut în minut:

- "Cristi!!! Nu mai pot! Mai e mult până la tine acasă?!"

Întrebare la care, desigur, nu primea niciun răspuns, deoarece Cristi era deja mult prea în faţă ca să ne mai audă pe vreo unul dintre noi. 

Din pricina acelei întâmplări am decis să nu ne mai perindăm niciodată prin acea zonă. Cu toate acestea, nu am încetat niciodată din a ne distra aşa cum ştiam noi mai bine. Nu mai eram huligani ştiind că asta ar putea atrage atenţie nedorită, însă deveniserăm hoţi de fructe. Da, eram hoţi de fructe! Ştiind că avem pe stradă o casă a cărei proprietară murise, săream foarte des gardul acelei curţi şi ne duceam din prima în grădină pentru că acolo se găseau cei mai mulţi pomi şi mai gustoase fructe de pe toată strada. Uneori ne speriam unii pe alţii glumind că tocmai o văzusem pe "tanti Miza" la geam cum ne pândea, iar asta ne speria de moarte. Întotdeauna ultimul care rămânea în grădină o lua la fugă plângând de frică. Aşa am devenit noi unii dintre cei mai buni săritori de obstacole din zonă. Niciun gard nu ne era prea mare sau imposibil de sărit. 

La un moment dat eram lipsiţi de idei, deoarece le epuizasem pe toate în joaca noastră continuă. Voiam să mergem să ne scăldăm pe undeva, însă în afară de Bârlad care era o baltă toxică, la fel cum este şi astăzi, nu ştiam alte locuri, aşadar a trebuit să ne adaptăm situaţiei. Ne-au fost cumpărate biciclete de către părinţi şi am început să ne plimbăm cu ele. Acesta cred că a rămas sportul meu preferat pe care îl practic cu drag şi astăzi. Ciclismul a fost experienţă care ne-a schimbat vieţile pentru totdeauna. Nu am crezut că putem găsi o activitate mai frumoasă ca aceasta. Uneori plecam de dimineaţa şi ne plimbam cu ele până când apunea soarele, iar pentru noi soarele apunea undeva pe la orele 10-11 PM. Eram fericiţi şi obosiţi, dar mai presus de toate, eram mândri că în sfârşit ne găsisem "jucării" pe măsura noastră. Cel mai mult ne plăcea să ne jucăm dea curierul. Unul dintre noi stătea la umbra unui copac şi se prefăcea că stătea într-o pizzerie şi pregătea comenzile pentru a fi livrate, iar celălalt trebuia să le livreze la adrese fictive. Petreceam ore întregi făcând acelaşi lucru, însă ne simţeam în largul nostru făcând aceste lucruri.

Şi nu în ultimul rând, când eram copil am învăţat să patinez. Cred că a fost cea mai faină experienţă pe care am putut să o trăiesc vreodată, dat fiind faptul că s-a întâmplat alături de fata pe care o plăceam la vremea respectivă. Mi-a luat vreo două ore ca să învăţ să mă patinez la o distanţă considerabilă de gardul protector şi să stau în picioare, însă a meritat. Fiecare căzătură şi durere din acea zi le-am privit ca pe nişte experienţe. Patinajul este probabil şi sportul meu preferat. Consider acest sport mai mult o artă, deoarece trebuie multă pricepere şi atenţie în fiecare mişcare, dar mai presus de toate, graţie.

Cam aşa s-a manifestat copilăria mea. Sunt mândru că a trebuit să trec prin multe ca să pot să ajung cine sunt astăzi. Pe atunci nu aveam Wi-fi, ne numeam generaţia fără Wi-fi, însă în timp a pus stăpânire şi pe noi tehnologia, dar spre deosebire de vremurile actuale, măcar noi am reuşit să prindem acele zile în care copiii încă mai inventau jocuri şi nu le căutau pe internet.

Mişcarea, esenţa tinereţii veşnice!

Pe când eram mic copil îmi plăcea foarte mult să stau afară cu prietenii mei cei mai buni. Eram doar vreo trei sau patru puşti, dar ne făceam toată ziua de cap şi ne distram de minune. Îmi aduc aminte cu nostalgie zilele în care învăţasem să sărim cât de cât coarda şi să jucăm şotron. Deşi erau jocuri mai mult pentru fetiţe, nouă tot ne plăceau! La un moment dat însă, vârsta şi-a spus cuvântul şi odată cu ea am început să abordăm noi sporturi. Unul dintre cele mai plăcute sporturi pe care le practicam era fuga contracronometru. Ce zile frumoase de vară..!

Ce trebuia să facem pentru a duce la bun sfârşit o probă din ceea ce părea a fi mai mult un antrenament militar? Eram nevoiţi să alergăm printre jaloanele improvizate, să sărim gardul unuia dintre cei prezenţi la "probă" şi să ne căţărăm pe o bară care susţinea viţa de vie ca să luăm o bobiţă din cel mai înalt strugure şi să ne întoarcem la capăt. Pentru mulţi nu însemna nimic această fugă nebunească a noastră, însă noi ne distram de minune, iar asta conta cel mai mult! Copiii din ziua de astăzi nu mai fac aceste lucruri, tocmai de aceea spuneam că privesc cu nostalgie către trecut. Regret că acele momente au trecut atât de repede, însă regret şi faptul că nu mai găseşti copii care să inventeze jocuri sau să facă sport din propria iniţiativă.

Copiii sunt cei mai uşor de influenţat, iar părinţilor nu le pasă de acest lucru. Vreţi să ştiţi ceva? Este atât vina părinţilor cât şi vina noastră că le prezentăm aceste telefoane nenorocite şi laptopuri care le mănâncă ochii şi vieţile. Societatea actuală le întinde pe tavă accesul la internet şi dispozitive pe care să stea toată ziua, blocându-i astfel în case şi distrugându-le multe momente şi fericiri pe care noi, când eram copii, le aveam. Este o părere strict personală, dar cred că este pe cât se poate de real, şi trebuie să recunoaştem, faptul că mulţi copii din zilele noastre nu mai fac sport, nici măcar în timp ce se joacă. Indiferent că este vorba de o alergare stupidă sau de un joc de-a v-aţi ascunselea.

Şi pentru că tot veni vorba de sport, haideţi să vă spun câteva lucruri faine! Dacă sunteţi din Braşov şi vreţi să vă puneţi oasele şi muşchii din nou în funcţiune, vă invit cu mare drag la unul dintre cele mai aşteptate evenimente sportive ale anului. Cea mai mare ora de sport! Este un eveniment destinat tuturor categoriilor de vârstă şi vă prezintă, ca în anii din urmă, unele dintre cele mai interesante şi mai atractive probe şi activităţi sportive. Dacă v-aţi întrebat vreodată ce înseamnă să participaţi într-un boot camp sau la o sesiune de zumba, aceasta este ocazia cea mai bună de a experimenta ceva nou. Eu nu cred că mă voi prezenta la Braşov, însă tot circulă un zvon... da, un zvon! Se spune că acest eveniment se va muta şi pe litoral. Pe 1 august, la Mamaia, va avea loc următoarea ediţie din acest eveniment sportiv. Cel mai probabil mă veţi găsi şi pe mine pe acolo, hehe!

De dragul zilelor demult trecute, haideţi să facem din nou mişcare, împreună!

La mulţi ani, tuturor!

Dacă eşti adult, opreşte-te din tot ceea ce faci şi gândeşte-te la ziua de astăzi. A fost Ziua Copilului. Tu cum i-ai spus copilului tău, sau mai mult de atât, copilului din tine, că îl iubeşti şi că îi mulţumeşti? M-am gândit aproape toată ziua la faptul că astăzi a fost singura zi din an în care, nouă, copiilor de pretutindeni, ni se aduc nişte mulţumiri pentru persoanele care suntem. Indiferent de vârstă, am realizat faptul că toţi avem în noi suflete de copii şi că merită să acordăm o şansă de a revedea această calitate pe care nu o dobândim decât atunci când acceptăm persoana care se ascunde în noi. Oricât de mult aş vrea să cred că odată ce voi ajunge la vârsta de 18 ani voi deveni adult, voi continua să trăiesc viaţa ca un copil, pentru că aşa am fost învăţat să fiu, adică eu însumi.

Întâi iunie este o zi în care trebuie să ne amintim ce contează cel mai mult. Timpul este trecător şi trebuie să fim recunoscători pentru fiecare clipă pe care o trăim. Chiar şi atunci când am crescut atât de mult şi am dezvoltat atâtea abilităţi încât putem spune că am trecut cu brio graniţa dintre copilărie şi maturitate, nu putem să nu recunoaştem faptul că, undeva în interiorul nostru, un strigăt surd ne aduce aminte de faptul că suntem încă nişte suflete tinere. Aşadar, astăzi nu a fost doar ziua copiilor, astăzi a fost ziua tuturor celor care încă îşi văd partea copilărească din suflet. La mulţi ani, tuturor!

De ce să dai timpul înapoi?

M-am întrebat adesea, dacă aş da timpul înapoi, ce anume aş face diferit? O întrebare destul de dificilă, nu? Dacă aş pune această întrebare mai multor persoane, majoritatea ar răspunde exact ca mine: "aş repara anumite greşeli din trecut". Cât de corect ar fi să facem acest lucru? Abordez această temă pentru că din ce în ce mai des aflu că nu sunt singurul care a fost dezamăgit de lucrurile pe care le-am făcut, sau nu, până în prezent.

Viaţa este un dar pe care trebuie să îl preţuim cu tot ce avem mai bun în noi. Dacă am fi ştiut acest lucru de la început am fi evitat să facem unele lucruri sau poate că am fi prins puţin curaj pentru a lua nişte decizii care ne-ar fi putut schimba vieţile mai târziu. Trăim în regret sau nu? Dacă până de curând spuneam că aş fi dorit să repar greşelile pe care le-am făcut când eram mai tânăr, astăzi sunt bucuros că sunt sincer cu persoana care sunt şi ceea ce am devenit. O persoană din trecutul meu mi-a spus cândva, deşi contextul era altul, că viaţa merită trăită, că oricum, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, o să murim.

Printre toate deliciile vieţii mele am aflat că se află şi greşelile pe care le-am făcut de-a lungul vieţii. Sunt abia la început de drum, dar am câţiva ani buni de când gândesc matur şi chiar cred că fiecare gând trist sau dezamăgire, fiecare durere sau lovitură îşi au rostul în viaţă. Este ceea ce ne completează pe fiecare dintre noi! Ar fi o aroganţă să gândim că defectele care le avem nu fac parte din noi, că nu reprezintă o părticică din ceea ce suntem. Nu vom fi niciodată perfecţi, dar merită să gândim că, aşa cum suntem, suntem exact cum trebuie să fim!

Aşadar, de ce am da timpul înapoi? În clipa în care realizăm că totul s-a întâmplat cu un scop, evident că o să ne gândim dacă a meritat, însă a schimba prezentul sau viitorul persoanei tale nu poate fi o misiune foarte simplă, de aceea trebuie să ne punem altfel întrebarea. Merită să schimb ceea ce sunt astăzi şi ce aş putea fi mâine?