Aventurile lui "Ceapi" sau interviu cu un supererou

Îmi aduc foarte bine aminte de vârsta de zece ani, de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri. Ah! Ce de amintiri minunate şi câte năzdrăvănii mai făceam... Probabil cel mai rău în viaţă îmi pare că am făcut acest salt uriaş dintre copilărie şi maturitate, deoarece simt uneori că a trecut prea repede şi că nu m-am bucurat atât cât ar fi trebuit de acele momente frumoase. Totuşi viitorul meu este promiţător, iar acum eu am datoria de a povesti urmăritorilor mei despre toate nebuniile pe care le făceam când eram mic.

Când am mai crescut am ajuns să înţeleg de ce regret că m-am maturizat atât de rapid. O personalitate care mi-a marcat viaţa prin modelul pe care l-a oferit celor din jurul său, Mahatma Gandhi, m-a învăţat că "Indiferent ce faci în viaţă, va fi nesemnificativ, dar e foarte important să o faci.". Probabil că la asta mă gândeam şi atunci când eram mic şi căutam să fac până şi cele mai banale lucruri posibile. De acolo mi se trag şi cele mai multe porecle. La vârsta de 10 ani, îmi aduc aminte foarte bine că am vrut să descopăr cum este să cultivi o plantă şi să ai grijă de ea. Cei mai mulţi ar fi plantat o floare sau ar fi avut grijă de una care este deja plantată... în ceea ce mă priveşte pe mine..? Eu mi-am luat libertatea să fiu niţel mai nonconformist şi am plantat o ceapă într-un ghiveci. O ceapă! Imaginaţi-vă cât de inspirat am putut fi la acea vârstă dacă m-am gândit să fac aşa ceva. În orice caz, ideea este că am îngrijit respectiva ceapă zi de zi, până a crescut şi a devenit o foarte frumoasă ceapă verde. Probabil că nu este un gest incredibil, dar pentru mine, faptul că îngrijeam zi de zi acea legumă m-a învăţat să ocrotesc tot ce este în jurul meu şi să îi apăr pe toţi. Să salvez lumea, mai exact.

Şi aşa treceau zilele mele de vară, îngrijind o ceapă mică şi frumoasă. O puneam la lumină, o ştergeam de praf şi îi puneam apă de fiecare dată când vedeam că pământul din jurul ei era foarte uscat. Aceste deprinderi le-am dobândit de la părinţii mei, care pe atunci încă lucrau în agricultură. Toate bune şi frumoase până în fatidica zi în care m-am întors acasă din oraş şi am observat că în ghiveci nu mai era nicio ceapă. Tata nu ştia că eu o pusesem acolo, iar într-o zi considerase de cuviinţă că o ceapă bună ca aceea nu trebuie lăsată să fie irosită, aşa că a folosit-o la mâncare. Pentru mine acea legumă a reprezentat un foarte bun prieten, deoarece pe atunci eram foarte ruşinos şi nu petreceam mult timp în preajma altor persoane. Îmi plăcea solitudinea, cu ce eram eu vinovat? Din această cauză, de atunci mi-a fost atribuită porecla de "Ceapi, ceapa cea mută".

Desigur că la viaţa mea am avut foarte multe porecle, precum "Max", "cap mare" şi chiar "aviatorul". Poveştile din spatele acestor porecle sunt foarte lungi, aşa că le voi lăsa pe altă dată. Pe de altă parte, la vârsta de 10 ani îmi plăcea să mă uit şi la desene animate. Probabil că tot de acolo am învăţat să fiu atât de creativ şi să am mai mereu mintea prin meleaguri fantastice. Desenul meu preferat de la vârsta de 10 ani? Cu siguranţă "Ben 10"! Acest desen animat a dat frâu liber imaginaţiei mele şi a distrus orice limită a gândirii mele, astfel încât am căpătat o capacitate impresionantă de a găsi soluţii în diferite situaţii, apelând la creativitate. Mulţumesc enorm de mult canalului Cartoon Network, singurul loc unde am râs, plâns şi distrat deopotrivă de când sunt mic. 

Desenele de pe acest canal de televiziune mi-au redat copilăria de multe ori. Ce îmi plăcea cel mai mult să fac după ce mă uitam la "Ben 10"? Ei bine, colegii de la şcoală mă ştiu din pricina faptului că eu eram acel băiat ciudat care imita toţi extratereştrii posibili. Tocmai din acest motiv eu intram foarte des în rolul personajului şi mă transformam în extrateresul meu preferat, pentru a salva omenirea. Şi cine era acesta? Preferatul meu a fost "Cap de cristal", şi va rămâne întotdeauna eroul copilăriei mele, deoarece acesta părea să ofere cele mai impresionante puteri şi făcea parte dintr-o rasă net superioară celorlalţi extratereştri. Nici "Patru braţe" nu era de lepădat, însă din nou, "Cap de cristal" a fost mereu pe primul loc în topul preferinţelor mele. Şi cum mai exact îl imitam pe acest extraterestru despre care vă vorbesc? Înainte de a vă spune acest lucru trebuie să înţelegeţi de unde provine numele acestuia. "Cap de cristal" era un extraterestru făcut, evident, din cristale. Puterile lui se rezumau la trasul cu cristale din mâini, în timp ce "pielea" sa oferea un scut impresionant împotriva inamicilor, fiind practic imbatabil. Aşadar, eu când mă jucam pe stradă sau cu colegii mei de şcoală de-a "Ben 10", alegeam întotdeauna acest extraterestru. Aveam în permanenţă un avantaj extraordinar asupra celorlalţi, deoarece puterile mele erau aproape imbatabile, prin urmare, eu câştigam mereu. Ne prefăceam că folosim puterile extratereştrilor pe care îi întruchipam şi foloseam tot felul de ascunzişuri pentru a ne lua prin surprindere oponenţii. Ah, ce momente frumoase! 

Ce mai făceam la vârsta de 10 ani? Dacă am ajuns atât de departe, vreau să vă povestesc un moment super comic între mine şi fratele meu. Ne aflam amândoi în curte, ne jucam de-a "prinselea" când deodată fratelui meu i-a venit ideea să îmi arate un truc de magie. Mi-a propus să intru într-un cazan gol pe care îl aveam prin grădină, răsturnat fiind, pentru că acolo urma să găsesc o chestie minunată. Nici în ziua de astăzi nu ştiu ce anume voia să îmi arate acolo, însă ceea ce a urmat nu voi putea uita în vecii vecilor. Deodată tot ce vedeam se răsturnase, iar pe fundal se putea auzi un râs malefic. Mă rostogoleam haotic în cazan, iar înainte ca eu să îmi dau seama că fratele meu îmi înscenase această "peripeţie" fără drept de apel, acesta o luase la sănătoasa prin curte. 

S-a dus în faţa casei, acolo unde erau nişte cutii cu roşii abia culese de părinţii noştri, de la câmp. Ştia că voi riposta pentru ceea ce îmi făcuse, însă ameţeala mă întârziase puţin, iar el apucase să se aprovizioneze cu o mulţime de roşii cu care urma să arunce în mine. Până să apuc eu să ajung la el, mai în picioare, mai târâş, el arunca de zor în mine cu roşii. Neavând însă "muniţie", am fost nevoit să apuc tot ce pica prin jurul meu şi să arunc înapoi spre el. Ce mai ispravă! Toată curtea arăta dezastruos, iar baxurile cu roşii erau goale. În cele din urmă eu am ieşit drept cel mai "rănit" soldat de pe câmpul de luptă, însă el a fost vinovatul pentru "crima" comisă. Părinţii mei i-au dat o muştruluială de zile mari pentru că, din cele relatate, el începuse acest război fără scop. Dar nu e nimic! Acolo "unde dă tata, creşte!". Scopul meu principal care a fost? În afară de faptul că am vrut să îmi salvez lumea mea imaginară, intenţia mea a fost de asemenea să salvez roşiile pe care părinţii mei le-au cules cu atâta efort.

Odată cu înaintarea în vârstă am realizat cât de rău îmi pare că nu m-am bucurat mai mult de toate aceste momente. Am salvat legume, mi-am salvat colegii şi protejat prietenii din faţa terorii lui Vilgax... Voi reuşi oare vreodată să retrăiesc aceste bucurii ale copilăriei prin intermediul copiilor mei? Poate da, poate nu, cine ştie? Însă un lucru este cert. Eu am o viaţă frumoasă, iar fiecare năzbâtie pe care am făcut-o când eram mic m-a făcut persoana care sunt astăzi. Mai precaut, mai descurcăreţ, isteţ şi revoluţionar. Am devenit foarte curajos şi salvez sau ajut pe oricine la nevoie. Şi ştiţi cum era? La fel ca în toate episoadele din "Ben 10", eroul principal mereu triumfa. Eu mă simt un triumfător şi cred că desenele animate au avut un rol foarte important în dezvoltarea mea personală. Dar staţi, ce am aflat eu?! Pe Cartoon Network a început o nouă serie "Ben 10", cu puteri noi şi aventuri noi. Eu deja am început să mă uit la el, de dragul momentelor frumoase petrecute împreună cu personajul. Voi?