Am aflat că uneori trebuie să treci prin foc pentru a putea reuşi în viaţă. Lumea, în profunzimea ei, este un deşert în care oamenii, asociaţi cu imaginea unor şerpi, îşi construiesc regatele prin intermediul vicleniei. În ultima vreme am tot observat că moartea este un prilej numai bun de a scăpa de grijile şi problemele pământeşti. Iniţial mi se părea total eronat mesajul pe care îl purtau teroriştii de fiecare dată când detonau o bombă: "Nu îmi este frică de moarte. Moartea mă aşteaptă cu braţele deschise", dar acum observ cu o oarecare certitudine faptul că moartea este un mijlocitor între oameni şi pace, în special pacea sufletească. Desigur, nu sunt un adept al acestei idei, dar cu toată răutatea care ne înconjoară şi această linie kilometrică de alb şi negru din sufletele oamenilor, motivul meu de a trăi se îndreaptă puţin câte puţin spre o cu totul altă direcţie. Uneori mă întreb, de ce există atâta furie, lăcomie şi indiferenţă în lume? Înţeleg în proporţii destul de mari că binele fără rău nu poate exista, dar de ce răul este din ce în ce mai constant în vieţile noastre? M-am săturat să gust din pomii amărăciunii, să văd omenirea cum îşi pătează potecile cu sânge negru. Îmi este dor de zilele de mult apuse, când zâmbeam cu adevărat şi modelam lumea exact aşa cum îmi doream. Astăzi totul s-a schimbat. Regatul meu a devenit regatul altora, urmând ca în cele din urmă să devin un sclav. O mare dilemă rămâne totuşi, de ce trebuie să existe foc în faţa imensei porţi ce are scrijelită pe ea cu un pumnal cuvintele "viaţă frumoasă, viaţă paşnică"?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu