În război cu eul meu interior

Înainte de a începe să citiţi această poveste, vă invit să aruncaţi o privire pe următoarea ancoră: Centrul Shakti.

Când eram mai mic, nu eram tocmai cel mai chipeş copil din lume... de aceea mă consideram cam urâţel. Până pe la vârsta de 15 ani am fost foarte complexat de felul în care arătam. Chiar şi acum pot să spun că sunt cam obsedat de înfăţişarea mea. Tot ce port, părul, felul în care îmi ţin suflecate mânecile de la cămăşi... totul trebuie să fie foarte ordonat, elegant şi... nu în ultimul rând, perfect! De ce mă simţeam complexat pe când eram mai mic? Încă de la naştere, eu am fost foarte firav, însă viaţa mea a avut o grămadă de urcuşuri şi coborâşuri în ceea ce priveşte fizicul. La vârsta de doar 5 ani arătam ca un mic roboţel făcut din scânduri. Eram atât de slab încât orice julitură şi lovitură îmi provocau hemoragii şi vânătăi destul de severe. Imediat ce am intrat la şcoală, ţinând cu dinţii de ideea că trebuie să simt "durerile creşterii" şi că vreau să devin înalt şi frumos, am început să iau puţin câte puţin în greutate. De la bun început am ştiut că sunt mult mai ciudat decât restul copiilor. Din cauza acestor complexe ale mele, am devenit foarte emotiv şi ruşinos. Îmi priveam colegii cu o oarecare admiraţie, asta pentru că ei aveau acea aliură de sportivi pe care mi-o doream cu ardoare, dar pe care nu o puteam căpăta, din păcate. Şcoala primară a fost blândă cu mine, începând astfel să mă dezvolt... deşi nu exact cum îmi doream. Până la sfârşitul clasei a 4-a, devenisem ceva mai înalt, dar totodată căpătasem câteva kg în greutate. După ce am terminat şcoala primară, părinţii mei m-au mutat la un liceu pentru a continua şcoala generală. Abia în generală am început să dezvolt o latură a mea pe care nu aş fi dorit să o dezvolt. Ştiţi voi, tipul acela de adolescent care se plânge de propria lui viaţă, că este gras, cu părul mare şi se comportă ca un emo. Desigur, părinţii mei ştiau că sunt un fan al muzicii rock, dar niciodată nu şi-au dat seama că pe atunci îmi petreceam timpul singur, în timp ce prietenii mei se distrau de minune prin nu ştiu ce locuri. Într-o perioadă am apelat chiar şi la cosmetică. Sora mea mă rugase să îi dau mâna pentru a testa o ojă neagră. Mă simţeam stânjenit să aflu că sunt dat cu ojă, dar imediat mi-am intrat în piele şi am început să iubesc noul meu look. Referitor la acea perioadă din viaţa mea, dacă mă puneţi acum să meditez asupra lucrurilor pe care le-am făcut... mă simt puţin jenat să cred că am fost acel cineva pe care azi nu îl recunosc. Şi voiam să merg şi la coafor... să devin un emo veritabil... dar m-am mulţumit cu manichiura efectuată de sora mea. Treptat, trecând prin anii de generală, am crescut şi am tot crescut, şi în sfârşit am început să slăbesc... însă părul tot lung îl aveam şi mă făcea să arăt ca o mumie. Dacă pe la sfârşitul clasei a 8-a încă eram plinuţ, în clasa a 9-a totul stătea exact pe dos.

Acesta eram în anul 2013 prin luna ianuarie.

Din cauza unei depresii majore am ajuns să slăbesc 20kg în doar o lună. Adevărul este că am fost atât neatent cu partea mea interioară încât am ajuns să uit complet cine eram de fapt. Îmi aduc şi acum aminte ziua în care stăteam gol în faţa oglindei din baie privindu-mi cu uimire şi tristeţe coastele care erau atât de proeminente şi vizibile încât aveam impresia că abia ieşisem dintr-un lagăr de concentrare. În special eram foarte dezamăgit şi umilit de imaginea mea. Momentul acela a fost decisiv pentru mine: "Cine eşti de fapt? Cine sunt de fapt?!", am spus eu privindu-mi imaginea din oglindă. Acela a fost momentul în care am avut o revelaţie. Eu nu arătasem niciodată până atunci frumos în ochii mei deoarece eram foarte timid, emotiv şi mult prea rău cu mine. Am realizat atunci că frumuseţea mea interioară nu depindea de aspectul fizic, ci taman invers. Peste doar două luni am abordat un nou stil de viaţă. Întors în ţară, proaspăt venit din Belgia, am decis că era nevoie de o schimbare. Împreună cu tatăl meu am plecat spre un frizer de la marginea oraşului. Privindu-i mâinile trecând prin părul meu, eram total înfricoşat de rezultat, însă mare mi-a fost mirarea atunci când am realizat că de data aceasta... eram eu cel adevărat. Echilibrul fiind restabilit, am început să fiu mult mai sociabil, uitând de latura mea întunecată în acelaşi timp. Am căpătat un nou set de puteri care m-au ajutat să fiu o persoană foarte influentă, puternică şi deschisă la necunoscut. În prezent, sunt foarte fericit, în comparaţie cu persoana care am fost în urmă cu doar doi ani. Pe atunci îmi detestam propria persoană, astfel devenind un soi de ciudăţenie. Zâmbeam foarte rar şi nu vedeam nimic bun în viaţă (ba chiar aveam impresia că totul trebuia să se termine). Efectele stării sufleteşti se revăd şi la exterior atunci când ai încredere în tine cu adevărat. Creierul este altarul întregului templu numit trup. Fără acest altar, templul riscă să se dărâme, ceea ce poate duce în cele din urmă la pierdere, disperare şi izolare de realitate. Un alt factor pe care nu trebuie să îl ignorăm este sufletul, cel care bate gongul (inima). Trup fără suflet nu există, iar suflet fără inimă nu poate supravieţui. Rezultatul este ceea ce se poate observa în mine astăzi. Sunt o persoană bună la suflet, încerc să ajut pe cât mai mulţi oameni fără să cer vreo răsplată... şi simt că am datoria morală de a schimba ceva în bine în societatea în care trăim. Când eşti bun la interior, arăţi bine la exterior (echilibrul de care vă vorbeam). În poza precedentă eram hămesit, deşi afişam un zâmbet fals. Şi pentru că nu doresc să credeţi că vă mint în legătură cu persoana mea, acesta sunt eu, cel din prezent. Concluzia ar fi următoarea: iubiţi-vă pentru ceea ce sunteţi şi nu vă prigoniţi sufletul din cauza mentalităţii pentru că uneori puteţi greşi. Şi termin această postare în speranţa că voi reuşi să vă impresionez şi să vă determin să fiţi mult mai încrezători în propriile puteri, în propria persoană. Sfatul unui adolescent!

Acesta sunt eu la Iaşi în anul 2013, luna octombrie